I. Taina Botezului
Botezul este Sfânta Taină care prin întreita cufundare în apă şi invocarea numelui Sfintei Treimi se șterge celui botezat păcatul strămoșesc şi celelalte păcate săvârșite până în acel moment (dacă cel botezat este adult), se naște la o viață nouă, spirituală, şi devine membru al Bisericii lui Hristos. Botezul este numit şi „ușa tainelor”, fiindcă numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după har şi mădulare vii ale trupului Sau mistic şi numai astfel, botezați fiind, putem primi şi celelalte Taine. Botezul este întemeiat ca Taină de către Mântuitorul prin cuvintele: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19).
Săvârșitorii Tainei Sfântului Botez sunt episcopii şi preoții, căci lor le-a încredințat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârși Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza şi diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru şi un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In acest caz, dacă cel botezat trăiește, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului şi administrarea Tainei Mirungerii şi a Sfintei Împărtășanii. Formula botezului este: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin, şi-al Fiului, Amin, şi-al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Botezul nu se repetă.
II. Taina Cununiei
Ce este și care sunt primitorii Tainei Cununiei?
Cununia este Taina Bisericii prin care un bărbat şi o femeie, care consimt în mod liber să trăiască împreună în scopul desăvârșirii personale şi a nașterii de copii, primesc harul divin, care sfințește legătura lor.
Primitorii trebuie să fie bărbat şi femeie, să nu fie rude apropiate, adică sub gradul 7 de rudenie și să fie de religie ortodoxă.
Taina cununiei este precedată de Logodnă.
Ce e logodna şi care e rânduiala ei?
Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduință de căsătorie) e rânduită de Biserică în vederea tocmirii sau așezării nunții a doi tineri, care s-au făgăduit unul celuilalt. Biserica binecuvântează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunții sau cununiei; slujba logodnei se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se înaintea acesteia.
Ce trebuie să ia logodnicii cu ei la biserică?
Logodnicii, căci așa se numesc tinerii care doresc să se logodească, merg la biserică împreună cu nașii, având cu ei două lumânări, inelul de logodnă şi verighetele.
Ce este inelul de logodna?
Inelul de logodnă este un obiect-simbol cu o vechime remarcabilă şi care a marcat momentul care precede căsătoria încă din antichitate. Toată simbolistica acestui obiect se leagă atât de latura socială, devenind un semn distinctiv pentru viitoarele soții, cât şi de spațiul spiritual, în care inelul oferit de bărbat şi acceptat de viitoarea soție devenea simbolul unirii lor pe viață.
Primii despre care se știe sigur că au purtat inele de logodnă, au fost egiptenii. O dată cu acordarea inelului de logodnă de către bărbat, femeia consimte să-i fie supusă şi să îi dea ascultare deplină până la sfârșitul vieții. Mai târziu a fost considerat ca un semn al iubirii statornice.
La început ceremonia de logodnă era mai elaborată şi mai importantă decât cea de cununie, care era o simplă împlinire a angajamentului de logodnă. Mult mai târziu, în creștinism, inelul a început să facă parte din ceremonia de nuntă.
Unde se oficiază logodna?
Slujba logodnei se face în naos, adică în sânul Bisericii, înaintea unei mese pe care se așază Sfânta Evanghelie, Sf. Cruce, sfeșnice cu lumânări şi verighetele de nuntă. Logodnicul stă în dreapta, ca unul care este mai mare şi cap femeii, iar logodnica, la stânga lui, lângă inima lui, ca una care este mai mică decât bărbatul, fiind făcută din coasta lui şi datorându-i supunere şi ascultare, cum recomandă Sf. Simion al Tesalonicului.
Care este rolul nașilor la logodnă şi la cununie?
Atât la logodnă cât şi la cununie, mirii sunt însoțiți de nași (nuni). Rolul şi datoria nașilor la logodnă ca şi la cununie este același ca ale nașilor de la botez. Ei sunt martori şi chezași ai temeiniciei făgăduințelor făcute de viitorii soți unul față de altul şi ai trăiniciei legăturii pentru tot restul vieții. De regulă, ei sunt aceiași de la botez, sau urmașii lor şi trebuie să fie ortodocși şi cu bună viețuire creștinească, purtându-se față de miri ca niște părinți şi învățători ai acestora. În timpul slujbei, nașii țin în mână făclii aprinse, simbol al curăției mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei.
I. Sfințirea casei sau sfeștania
Ce este sfeştania?
Sfeştania este denumirea populară pentru Agheasma Mică sau Sfinţirea cea mică a apei. Din punct de vedere teologic sfeștania este o ierurgie.
Când se săvârșește?
Ea se săvârşeşte de către preot în biserică, în prima vineri din fiecare lună, seara după vecernie, iar în casele credincioșilor, oricând cer credincioşii, mai puţin în săptămâna de după Sfintele Paşti sau de după Crăciun.
Sfeştania se săvârşeşte în toate posturile de peste an, precum şi în zilele de post de peste săptămâna, miercurea şi vinerea. Cine poate, este bine să săvârşească sfeştanie în toate posturile. Cine nu poate, să o facă cel puţin în Postul Mare.
Slujba sfeştaniei cuprinde sfinţirea apei, stropirea cu apă sfinţită a celor prezenţi şi a tuturor camerelor; după caz, se adaugă dezlegări de blesteme, de farmece, de jurăminte, rugăciuni pentru împăcare, pentru ajutor şi pentru sănătatea trupească şi sufletească a celor ce locuiesc în casă.
Care sunt roadele ei?
Prin stropirea cu Agheasmă, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc, se îndepărtează, așadar, prezența răului din casă, se iartă păcatele cele mici, gândurile cele rele, mintea se curăță de lucrurile cele spurcate, bolile se izgonesc şi se dă sănătate sufletului şi trupului; se binecuvântează casa cu har de la Dumnezeu, cu lumină divină.
Casa nesfințită, ca şi omul nebotezat, este vulnerabilă lucrării celui rău, poate fi bântuită de duhuri rele şi de răutăţile oamenilor, de vrăjitorii sau blesteme. Însă casa sfinţită şi cei ce locuiesc în casa sfinţită şi binecuvântată sunt ocrotiţi în faţa tuturor relelor, dacă ei înşişi nu aduc răul în casă prin săvârşirea lui.
II. Inmormântarea
Orice creștin care are în îngrijire un bolnav, netransportabil, se cuvine să cheme preotul acasă pentru a-l împărtăşi grabnic. Să nu aştepte până când bolnavul nu mai poate vorbi, devine inconştient, sau intră în comă, când preotul nu-i mai poate administra Sfintele Taine.
Când se constată că un bolnav, aflat în comă, nu poate sa-şi dea sufletul, să cheme preotul pentru a-i citi slujba de „ieşire cu greu a sufletului”. În cadrul acestei slujbe, care se săvârşeşte la capul bolnavului, preotul se roagă pentru iertarea păcatelor celui aflat pe patul suferinţei şi pentru ca Dumnezeu să-i fie îndurător în „cumpăna cea dreaptă” a sfârşitului, cerându-i despărţirea sufletului de trup. După citirea unor tropare, preotul citeşte o rugăciune pentru sufletul cel osândit spunând: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Atotţiitorule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului; Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, ne rugăm şi cu umilinţă cerem Tie: sufletul robului Tău (N), dezleagă-l de toată legătura şi-l slobozește de tot blestemul, căci Tu eşti Cel ce dezlegi pe cei legaţi şi ridici pe cei căzuţi, nădejdea celor deznădăjduiţi. Poruncește, dar, Stăpâne, să se dezlege în pace sufletul robului Tău şi să se odihnească în locaşurile cele veşnice cu toţi sfinţii Tăi, prin Unul-Născut Fiul Tău cu Care împreună bine eşti cuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de-viaţă-făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
